În România, infrastructura nu cedează dintr-o dată. Cedează lent, în șoaptă, în timp ce instituții dorm în picioare. De aceea, primele fisuri nu apar in ziduri, ci in stat. Iar când statul crapă, inevitabil crapă și conductele, barajele, blocurile, siguranța.
La Barajul Paltinu, natura a ridicat doar mâna. Administrația românească a prăbușit tot restul.
Ploile au adus aluviuni, iar apa bruta a devenit prea tulbure pentru sistemele de tratare. O situație cu care orice țară civilizată se întâlnește regulat. Numai că aici, sistemele tehnice erau vechi, subfinanțate, nemodernizate, insuficient pregătite pentru variații naturale. Controlele fuseseră făcute, dar formal. Rapoartele bifate. Alertarea a venit târziu. Coordonarea între instituții – inexistentă.
Ceea ce sa întâmplat la Paltinu nu este o criză a apei. Este o criză a statului.
Pentru că în România, infrastructura nu cedează singură. Cedează administrarea ei.
Zeci de mii de oameni au rămas fără apă potabilă, într-o țară europeană, nu din cauza unei catastrofe naturale, ci din cauza unui lanț de disfuncționalități administrative. Apa a devenit tulbure după ploile abundente — o situație gestionabilă în orice sistem modern — dar barajul, stația de tratare, operatorul de distribuție și instituțiile de control al funcției ca niște insule, fiecare cu răspunsuri incomplete și responsabilități difuze.
Rezultatul? Câmpina, Breaza, Plopeni, dar și localități din Dâmbovița au rămas fără apă în plin secol XXI. Magazinele au rămas fără sticle de apă. Cozi. Cisterne. Oameni disperați. Nimic din toate acestea nu ține de meteorologie. Ține de administrare catastrofală a infrastructurii critice.
Paltinu nu este o excepție. Este regula.
Un stat construit pe hârtie, nu pe responsabilitate
România și-a transformat administrația într-o junglă birocratică: instituții peste instituții, direcții peste direcții, agenții, comisii, consilii, departamente — multe cu atribute suprapuse, dar niciuna cu putere clară de intervenție. Un stat cu foarte mulți șefi și foarte puțini profesioniști. Un stat în care competența este decor, iar politizarea este scheletul de rezistență.
În momentul crizei de la Paltinu, nimeni nu știut exact cine trebuie să intervină primul. Fiecare instituție a spus spre alta. În România, responsabilitatea și un fir subțire, dar mereu întrerupt.
Acest tipar se repetă obsesiv. De la avariile din rețelele de termoficare, la pene de curent, la defecțiunile la instalațiile de gaze care produc pagube și victime. În România, blocurile nu explodează „din senin”. Explodează pentru că sistemul de control e anemic, formal, birocratic și politizat. Pentru că se fac controale pe hârtie, nu pe teren. Pentru că oamenii competenți pleacă, iar funcțiile sunt ocupate pe criterii de loialitate și prietenie.
Nu gazul explodează.
Explodează nepăsarea administrativă.
Instituții multe, stat slab
Avem instituții cât o țară mare. Dar capacitatea administrativă cât o comună uită. De 30 de ani, România construiește structura în loc să construiască sisteme. Creații birocratice care bifurcă sarcini, se suprapun și consumă resurse, dar nu livrează rezultate.
Barajul Paltinu na cedat tehnic. A cedat instituțional. Adică acolo unde trebuia să existe:
- coordonare, a existat confuzie,
- prevenire, a existat improvizație,
- responsabilitate, a existat pasare de vină.
Un stat funcțional ar fi reacționat înainte, nu după. Ar fi comunicat coerent, nu contradictoriu. Ar fi menținută infrastructură, nu ar fi pus-o pe pilot automat. Ar fi avut oameni pregătiți, nu oameni numiți.
Criza de la Paltinu este simptomul unui sistem în care nimeni nu răspunde pentru nimic. Iar într-un astfel de stat, crizele nu sunt excepții. Sunt inevitabilități.
Când instituțiile eșuează, cetățeanul moare sau plătește
În România, statul nu pică spectaculos. Pică zilnic, câte puțin, până când cetățeanul se zește fără apă, fără curent, fără căldură sau fără siguranță. Pică prin decalajul între responsabilitate și realitate. Prin lipsa procedurilor clare. Prin faptul că funcțiile sunt ocupate de politruci, iar profesioniștii sunt marginalizați.
Iar atunci când ceva se rupe — o conducă, o stație de tratare, un cablu electric, o coloană de gaz — ruptura nu este tehnică. Este structurală. Înseamnă că undeva în lanțul administrativ cineva na făcut ce trebuia. Sau, mai grav, na știut ce trebuie să facă.
România nu are o problemă doar de infrastructură. Are o problemă de stat.
Barajul Paltinu este doar ultimul semnal de alarmă. Și, probabil, nu ultimul.
România nu-și va rezolva crizele prin cârpeli, cisterne, ședințe de urgență și declarații ale tribunei instituțiilor.
Le va rezolva doar atunci când va înțelege că infrastructura critică nu poate fi gestionată de oameni puși în funcții pe criterii politice, fără competență și fără responsabilitate.
Până atunci, nu vom îneca nu în aluviunile aduse de ploi, ci în propriile instituții noastre.
Dumitru Chisăliță
Președintele AEI
